Care este cea mai mare enigmă a lumii? Este natura materiei întunecate? Sau originea vieții pe Pământ? Poate întrebarea dacă suntem singuri în Univers? Ori, mai profund decât atât, poate adevărata enigmă este una aflată mult mai aproape de noi: de ce ne gâdilăm?
Poate părea o glumă, dar adevărul este că această senzație ciudată și amuzantă îi nedumerește pe oameni de peste 2.000 de ani, iar știința modernă încă nu are un răspuns clar la întrebarea „De ce ne gâdilăm?”.
Fenomenul poartă denumirea științifică de gargalesis și ne este cunoscut tuturor: am fost gâdilați sau am gâdilat pe cineva, poate chiar și un animal de companie (șoarecii, de exemplu, adoră să fie gâdilați și chiar „râd” în felul lor). Deși este o parte comună a interacțiunilor sociale și a legăturilor afective, gâdilatul a fost extrem de puțin cercetat. Nu știm de ce unele zone ale corpului sunt mai sensibile, de ce anumiți oameni râd fără să le placă sau de ce nu ne putem gâdila singuri.
De ce ne gâdilăm? Omenirea caută răspunsul de două milenii
Misterul a captat atenția marilor gânditori de-a lungul istoriei: Socrate, Aristotel, Francis Bacon, Descartes și chiar Charles Darwin.
„Gâdilatul este un fenomen extrem de puțin studiat. Este rezultatul unei interacțiuni complexe între motorică, socializare, neurologie, dezvoltare și chiar evoluție. Dacă am înțelege cum funcționează gâdilatul la nivelul creierului, am putea obține informații esențiale despre dezvoltarea neurologică, în special la copii, unde gâdilatul are și un rol afectiv, întărind legătura cu părinții”, afirmă Konstantina Kilteni, neurolog și autoare a unui nou studiu.
Ce știm până acum? Persoanele cu tulburări din spectrul autist percep atingerea ca fiind mai gâdilicioasă. Investigarea acestui aspect ar putea aduce noi perspective asupra autismului și a funcționării creierului în general.
Evoluția gândilatului
Un alt mister este scopul evolutiv al gâdilatului.
„Știm că maimuțele, precum bonobo și gorilele, reacționează la gâdilat, la fel ca șoarecii. Dar ce beneficiu evolutiv oferă această reacție?”, spune Kilteni.
Un alt aspect fascinant: nu ne putem gâdila singuri. Creierul pare să anticipeze mișcarea și intensitatea și astfel blochează reflexul. Dar cum se întâmplă acest lucru? Nu știm.
Un obstacol major în cercetare îl constituie chiar definiția gâdilatului: există o diferență semnificativă între gâdilatul ușor și cel intens, dar studiile se concentrează aproape exclusiv pe primul. În plus, este extrem de dificil să reproduci exact același tip de gâdilat într-un alt experiment, subliniază IFL Science.
Pentru a depăși aceste bariere, Kilteni a creat ceva absolut inedit: un laborator de gâdilat.
În acest spațiu, voluntarii stau pe un scaun cu picioarele fixate într-o placă specială. Acolo, o baghetă mecanică le gâdilă tălpile în mod controlat. Astfel, cercetătorii pot monitoriza răspunsurile creierului, bătăile inimii, respirația, transpirația, și bineînțeles, râsul sau țipetele participanților.
„Prin includerea gâdilatului într-un cadru experimental riguros, putem începe să-l înțelegem profund. Și nu doar gâdilatul în sine, ci și funcționarea creierului uman”, afirmă Kilteni.
Studiul a fost publicat în revista Science Advances.
Vă recomandăm să citiți și:
Cercetătorii au observat, în timp real, formarea inimii într-un embrion viu
Studiu alarmant: Mâncarea pentru bebeluși, prea bogată în zahăr și săracă
