Gravitația ca Fantezie: O Nouă Teorie Sugerează că Ne Afla într-un Univers Digital
De-a lungul istoriei, gravitația a fost una dintre cele mai profunde și constante mistere ale fizicii. Considerată o forță fundamentală, în compania electromagnetismului, forței nucleare tari și celei slabe, gravitația pare să reglementeze interacțiunile cosmice – de la căderea mărului și până la formarea galaxiilor. Totuși, un nou studiu elaborat de fizicianul Melvin Vopson, publicat în revista AIP Advances, aduce o viziune revoluționară: gravitația nu este o forță în sensul tradițional, ci o iluzie emergentă a unui cod informațional care conduce universul asemenea unui… super-calculator.
Această teorie, departe de a fi o simplă ipoteză, îmbină concepte din fizică, informatică și termodinamică, oferind o abordare complet diferită asupra realității: universul ca un sistem informațional – sau, mai provocator, ca o simulare digitală.
Gravitația, rezultatul compresiei de informație
Teoria lui Vopson își are rădăcinile într-o interpretare inovatoare a teoriei informației – domeniul matematic creat de Claude Shannon, care servește ca bază pentru toate sistemele de comunicare și de calcul moderne. În loc să considere gravitația o forță de atracție între mase (după cum o descriu Isaac Newton și Albert Einstein), Vopson o vede ca un rezultat emergent al „compresiei informaționale”.
Conform acestei teorii, universul tinde să-și optimizeze propriul cod informațional – să comprime datele, asemenea unui algoritm de compresie ZIP care reduce dimensiunea fișierelor. În acest context, gravitația devine un efect secundar: obiectele nu se atrag reciproc, ci sunt rearanjate în funcție de o tendință naturală de a minimiza entropia informațională.
A doua lege a infodinamicii
Pentru a susține această ipoteză, Vopson introduce un nou concept numit „a doua lege a infodinamicii”. Spre deosebire de a doua lege a termodinamicii, conform căreia entropia (dezordinea sistemului) tinde să crească, legea propusă de Vopson susține că „entropia informațională” într-un sistem închis nu poate decât să rămână constantă sau să scadă.
Un exemplu simplu ar fi o ceașcă de cafea: atunci când este fierbinte, moleculele din lichid au niveluri energetice variate – având astfel o entropie informațională mare. Pe măsură ce se răcește și ajunge la echilibru termic, particulele devin mai uniforme, ducând la o scădere a entropiei informaționale.
Așa cum o moleculă de apă tinde spre echilibru termic, întregul univers ar tinde să-și „ordineze” codul informațional – o premisă ce redefinește înțelegerea noastră asupra stabilității cosmice, formării galaxiilor sau chiar a trecerii timpului.
Spațiul constituit din „pixeli” de informație
Una dintre cele mai captivante ipoteze rezultate din această teorie este că spațiul nu este o entitate continuă – așa cum l-au descris Einstein sau Newton – ci o structură granulară, formată din unități discrete de informație, echivalente cu „pixeli” digitali. În acest context, fiecare „celulă” sau unitate spațială conține date esențiale despre poziția, masa și proprietățile particulelor.
Acest model seamănă izbitor cu arhitectura unui joc video sau a unei simulări digitale contemporane, în care mediul este constituit din puncte de date organizate într-o rețea discretă. Cu cât obiectele sunt mai dispersate, cu atât sistemul procesează mai multe informații. Pe măsură ce obiectele se grupează – așa cum se întâmplă în univers sub influența gravitației –, complexitatea scade, iar eficiența sistemului crește.
Gravitația = norma de optimizare a codului
