La finalul secolului al XIX-lea, capitala României se afla într-un proces de transformare profundă, atât din punct de vedere urbanistic, cât și cultural. Bucureștiul începea să fie influențat de o efervescență artistică distinctă, iar teatrul, în toate formele sale, devenise o parte esențială a vieții elitei sociale. Totuși, aceasta nu se traducea într-o apreciere reală a creației românești – dimpotrivă, „societatea aleasă” părea mai preocupată de aparențe și de conformismul cultural, decât de sprijinirea artei autohtone.
Teatrul bucureștean și cele trei sale dimensiuni
În această perioadă, scena teatrală a Bucureștiului era influențată de trei mari curente artistice: spectacolele trupelor sau ale actorilor străini, teatrul românesc în formare și teatrul de salon, un fenomen aparte ce includea reprezentări ludice și adesea frivole, frecvent găzduite în saloanele aristocrației bucureștene. Chiar dacă inițiativele românești începuseră să progreseze, ele erau adesea privite cu indiferență sau chiar cu dispreț de elitele capitalei, mult prea preocupate de viziunea și gusturile lor influențate de cultura occidentală, în special cea franceză și italiană.
Printre actorii emblematice ai acelei perioade se numără nume precum Grigore Manolescu – recunoscut pentru intensitatea interpretărilor sale în tragedii – și Iulian Ștefan, al cărui rol în opereta „Zigeunerbaron” a devenit celebru în acele vremuri. De asemenea, revista „Nazat” a avut un rol important în promovarea dramaturgiei românești, publicând și impunând piese care astăzi sunt uitate, dar care la vremea respectivă au avut un impact considerabil.
I.L. Caragiale: Un geniul neconsiderat
Una dintre cele mai proeminente personalități ale culturii românești la finalul secolului al XIX-lea a fost, fără îndoială, Ion Luca Caragiale. Cu toate acestea, în timpul vieții sale, lucrările sale nu s-au bucurat de faima și recunoașterea pe care le-au obținut postum. Constantin Argetoianu, martor și comentator ironic al epocii, observa că, dintre toate evenimentele teatrale notabile ale vremii – piesele lui Caragiale, interpretările lui Manolescu și Iulian, precum și revista „Nazat” – doar creațiile lui Caragiale au traversat timpul. Restul au fost uitate.
Teatrul de salon: o modă între frivolitate și speculație artistică
În acest context sofisticat, teatrul de salon a devenit un fenomen social veritabil. În saloanele aristocrației bucureștene se organizau frecvent reprezentații improvizate, în care, de multe ori, altceva decât talentul artistic era evidențiat. Argetoianu relatează ironic cum scenele pieselor erau completate de interacțiuni pasionale în culise, generând astfel scandaluri mondene.
Aceste reprezentații includeau adesea scene din piesele lui Musset sau producții pe care autorul le considera „insipide subproducții ale secolului al XIX-lea”, toate fiind interpretate cu un entuziasm teatral demn de o perioadă decadentă.
Opera: între eleganță și snobism
Dacă teatrul românesc nu era prea apreciat în cercurile nobile, în schimb, Opera atrăgea elitele cu spectacole internaționale. Artiști străini erau invitați în fiecare iarnă, în special din Italia, pentru a susține stagiuni lirice. Era privit ca un semn de eleganță și distincție pentru societatea bucureșteană să participe la Opera și să aprecieze spectacolele cu artiști renumiți, precum Adelina Patti.
Un moment remarcabil al acelei epoci, menționat de Argetoianu, a fost apariția tenorului Gabrielescu în fața publicului bucureștean, alături de celebra Adelina Patti în Traviata. În ciuda
