După declanșarea Primului Război Mondial în 1914, România a ales inițial o poziție neutră. Totuși, această neutralitate a fost acompaniată de negocieri diplomatice intense conduse de premierul Ionel Brătianu, care căuta cu atenție momentul și condițiile propice pentru ca România să se alăture conflictului de partea Antantei (Franța, Marea Britanie, Rusia). O oportunitate s-a ivit în vara anului 1916, când Brătianu a înaintat cerințe precise pentru intrarea țării în război. Deși Franța, Anglia și Italia erau susținătoare, Rusia a arătat o rezistență considerabilă față de condițiile impuse de România, complicând astfel semnificativ procesul de aderare la alianță.
Diplomația lui Ionel Brătianu: o bătălie pentru recunoaștere și drepturi corecte
Ionel Brătianu a considerat că România nu ar trebui să participe la Primul Război Mondial decât dacă i se asigură drepturi egale cu celelalte națiuni membre ale Antantei. El și-a propus ca discuțiile să se desfășoare pe două planuri: o convenție politică și una militară. În ambele situații, Brătianu a fost extrem de atent la condițiile stabilite și a refuzat orice compromis care ar fi putut afecta interesul național.
Unul dintre cele mai mari obstacole a fost opoziția Rusiei țariste. Brătianu revendica pentru România o poziție egală cu cea a Italiei, care a intrat în război în 1915. În contrapartidă, Rusia invoca precedentul Belgiei și Serbiei — două națiuni aflate deja în conflict de la început — care nu beneficiau de asemenea avantaje. De asemenea, Rusia insistă că garanțiile teritoriale cerute de România să nu fie acordate necondiționat, ci să reflecte evoluția generală a războiului. Brătianu a respins aceste condiții, considerându-le vagi și un posibil punct de conflict diplomatic în viitor.
Franța, viziune strategică și presiune diplomatică
Franța, în special prin președintele Raymond Poincaré și premierul Aristide Briand, își dorea ca România să se alăture cât mai repede războiului. Planurile de luptă de pe Frontul de Vest includeau ofensiva de pe Somme, iar pe Frontul de Est, ofensiva generalului rus Brusilov împotriva Austro-Ungariei părea să deschidă calea către o victorie decisivă. Intervenția României pe flancul sud-estic al Austro-Ungariei putea astfel să încline balanța în favoarea Antantei.
Contele de Saint-Aulaire, ambasadorul Franței la București, a consemnat în memoriile sale cum Parisul era deschis să accepte toate solicitările lui Brătianu — inclusiv ofensiva coordonată de la Salonic, menită să protejeze granița sudică a României. Briand a dat aprobarea fără a consulta Rusia, ceea ce a amplificat și mai mult presiunea asupra acesteia.
Scrisoarea lui Poincaré către Țarul Nicolae al II-lea
Într-un efort final de mediere și persuasiune, Raymond Poincaré a trimis la 4 august 1916 țarului Rusiei o scrisoare prin care solicita acceptarea condițiilor României, subliniind importanța strategică imediată a intervenției române. Mesajul evidenția că fereastra de oportunitate urma să se închidă odată cu venirea iernii în Carpați și că doar o acțiune rapidă putea genera un avantaj decisiv pentru Antantă.
Această scrisoare a avut rezultatul dorit: țarul Nicolae al II-lea a depășit rezervele propriei sale guvernări și a dat undă verde semnării convențiilor cu România.
Semnarea Convenției și începutul participării României
La 17 august 1916, România a semnat cele două convenții — politică și militară — cu puterile Antantei. Zece zile mai târziu, pe 27 august 1916, România a declanșat războiul.
