Războiul uitat de istorici: confruntarea dintre italieni și japonezi din timpul celui de-al Doilea Război Mondial

După cum știm, Germania nazistă, Italia fascistă și Japonia imperialistă au format ”Axa” Berlin-Roma-Tokyo, aceste puteri fiind cunoscute drept puterile Axei, ce au fost învinse de puterile Aliate în 1945, punându-se astfel capăt celui de-al Doilea Război Mondial.

Mai puțin cunoscut este însă faptul că o parte din forțele italiene staționate în Orientul Îndepărtat au intrat în conflict cu Japonia, în urma retragerii Italiei din războiul purtat împotriva Aliaților, ce tocmai înclinaseră în favoarea lor balanța.

Stagnarea Germaniei pe frontul de Est și intervenția americană din Peninsula Italică au constituit factorii principali care au condus la arestarea dictatorului Benito Mussolini.

În consecință, în septembrie 1943, japonezii au reacționat cu fermitate și au chestionat toți cetățenii italieni aflați în acea perioadă în Japonia sau Manchuko, dorind să se asigure că rămân loiali Ducelui și continuă să susțină cauza germană, nelăsându-se ”corupți de lașitatea” regelui de Savoia, Victor Emmanuel al III-lea.

Cei care și-au recunoscut loialitatea față de rege, au fost arestați pe loc și trimiși în lagăre de concentrare, iar cei care au jurat că nu au de gând să încalce legământul Tratatului Tripartit, și-au putut relua activitățile, rămânând însă sub supravegherea Kempeitai-ului (poliției militare japoneze).

Arestarea submarinelor italiene

Vestea predării Italiei în fața trupelor aliate nu a ajuns la majoritatea ambarcațiunilor italiene aflate în Marea Chinei sau în apele teritoriale ale Japoniei. Astfel, trei submarine italienești însărcinate inițial cu misiunea de a transporta o cantitate mare de cauciuc din Singapore spre Europa, suplimentând astfel efortul de război italo-german, aveau să fie arestate de armata japoneză.

Singapore se afla la acea dată sub ocupație japoneză și reprezenta un important punct comercial, iar marinarii italieni aflați la bordurile submarinelor Giuliani, Cappellini și Torelli au fost extrem de surprinși să vadă ostilitatea autorităților japoneze, scandalizate de știrea ieșirii Italiei din al Doilea Război Mondial.

Deși soldații italieni au încercat să comunice forțelor nipone faptul că nu doresc să încheie ostilitățile cu Aliații și că le-ar putea fi de folos, aceștia au fost luați drept prizonieri.

După câteva săptămâni, majorității marinarilor și ofițerilor italieni le-a fost permisă eliberarea și angrenarea în cadrul operațiunilor navale, după ce autoritățile nipone au hotărât că aceștia sunt de încredere și ar putea fi de ajutor împotriva forțelor anglo-americane din regiune.

Submarinele italiene, preluate de marina germană

Submarinele au fost preluate de marina germană, iar comandamentul Kriegsmarine-i a hotărât redenumirea ambarcațiunilor (devenite U.IT.23, U.IT.24 și U.IT.25) și numirea unor noi ofițeri.

Activitatea acestora a continuat până când U.IT.23 (fostul Giuliani) a fost scufundat în februarie 1944 de un submarin al Royal Navy, iar celelalte două submarine au fost cedate de germani, marinei japoneze, odată cu capitularea celui de-al III-lea Reich.

Istoria submarinului Torelli avea să continue sub autoritate japoneză până pe 30 august 1945, de pe bordul acestuia consemnându-se chiar ultima reușită notabilă a marinei japoneze, care cu ajutorul artileriei antiaeriene aflate la bordul ambarcațiunii, a doborât un avion bombardier american de tipul B-25 Mitchell.

Italienii aveau să opună însă rezistență japonezilor în apropiere de Beijing, unde Italia deținea un micuț teritoriu numit Concesiunea italiană de la Tianjin. Guvernul chinez cedase o suprafață de 458 km² în 1901, Regatului Italiei, iar din 1902 teritoriul a fost administrat de către un consul italian.

Micuța colonie italiană a prosperat pe parcursul deceniilor, iar la momentul retragerii țării mamă din războiul în care fusese aliată cu cea mai mare putere asiatică a momentului, situația comunității italiene din Tianjin devenise dramatică.

Aceasta se temea de faptul că japonezii nu vor da dovadă de omenie în momentul în care ar fi ajuns în controlul teritoriului, rezidenții italieni urmând a fi cel mai probabil arestați, trimiși în lagăre de concentrare sau poate chiar executați. Astfel, cei aproximativ 600 de soldați italieni aflați în Tianjin au îndrăznit în mod surprinzător să se opună forțelor japoneze, net superioare din toate punctele de vedere.

Această opoziție s-a manifestat cu puțin timp în urma unei alte confruntări italo-japoneze, chiar mai dramatice, când aproximativ 100 de soldați italieni s-au baricadat în clădirea unei stații radio aflate în Beijing, garnizoanele rezistând eroic în jur de 24 de ore forțelor japoneze, ce înconjuraseră clădirea inclusiv cu blindate.

Confruntarea dintre italieni și japonezi, pe teritoriu chinez

Forțele italiene din Tianjin, conduse de comandantul Carlo Dell’Acqua, dispuneau de mai multe resurse decât micuța garnizoană din Beijing, însă trupele conduse de colonelul Tanaka împotriva principalei garnizoane italiene din China, depășeau 6000 de soldați la momentul atacului.

Tanaka a solicitat în primă fază predarea forțelor italiene, acestea au refuzat, dar amplitudinea focului deschis ulterior de către artileria japoneză a făcut rapid de înțeles faptul că o rezistență de durată ar pricinui moartea inutilă a prea multor civili.

Astfel, mulți ofițeri italieni au refuzat să dea curs unei confruntări lipsite de perspective, iar inclusiv cei care au dorit să opună rezistență, recunoscuseră caracterul mai degrabă simbolic al acesteia.

Dell’Acqua a hotărât în scurt timp predarea forțelor italiene, ce au ajuns în marea lor parte în captivitate japoneză, cu excepția notabilă a unui număr de aproximativ 170 de soldați, ce se declaraseră loiali Republicii Sociale Italia (marionetă a Germaniei) reprezentată de Benito Mussolini, ce tocmai fusese eliberat pe 12 septembrie 1943 din captivitate de către o unitate germană de parașutiști, condusă de celebrul Otto Skorzeny.

Concesiunea italiană din Tianjin a fost ulterior cedată oficial statului marionetă a Japoniei, Republica Chineză condusă de Wang Jingwei.

În urma morții lui Mussolini și înfrângerii definitive a Germaniei naziste, Italia hotărăște să declare oficial război Japoniei pe 14 iulie 1945, pentru a putea sta ulterior la masa învingătorilor cu ocazia Conferinței de Pace de la San Francisco. Prim-ministrul britanic Winston Churchill și secretarul de stat american John Foster Dulles au sesizat intenția politică a guvernului italian și s-au opus includerii Italiei în cadrul Conferinței.

Relațiile diplomatice italo-japoneze urmau să fie reluate în 1951, cele două țări potente din punct de vedere economic semnând ulterior diverse acorduri și tratate bilaterale, făcând astfel total uitate tensiunile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe care în general inclusiv cărțile de istorie omit să le amintească.



Postari asemanatoare :

468 ad

Comments are closed.